Un fragment dintr-o lucrare mai amplă

La şapte fără un sfert eram toate trei jos, la mine, în faţa hotelului, la High Dreams.

La şapte şi zece taxiul ne-a lăsat în faţa cafenelei, curioase, super-machiate şi un pic dezamăgite de taximetristul insensibil la farmecele noastre.

Mojito Cafe e înfiptă pe coastă, la ieşirea din nordul Firei, într-o răscruce de drumuri: patru căi piezişe se despart într-un X, două către nord, către Firostefani şi Vourvoulos şi două spre Karterados şi Pyrgos.

Peste drum de cafenea începe o podgorie pitică, proprietatea lui Andreas Rizou, care se întinde până departe, în est, către plaja Monolithos.

În spatele cafenelei e o biserică cu cupolă albastră şi câteva clopote aşezate ca într-o piramidă. În creştetul piramidei e un clopot mare, de aramă. Ruginit, dar încă în putere. Se aude până departe, la noi la liceu. Clopotul ăsta m-a trezit, nu o dată, la sfârşitul orei, din vreo dulce moţăială.

Păşim uşor în cafenea. Dinăuntru se aude muzică. Şi comentarii în şoaptă. Spectacolul a început, se pare. Nu se vede scena, doar capetele spectatorilor, încordate către un punct de interes care se ghiceşte undeva, în fundul sălii.

– Am întârziat, şoptesc eu trăgând cu urechea la melodia tristo-sadică care pluteşte în încăpere. Mă gândesc că poate ar fi mai bine să plecăm, decât să intrăm la ora asta, să nu se sară vreaun babalâc în cap… Voi ce ziceţi?

Eleni nu mă aude. A luat-o în faţă, în salopeta ei verde, îndesată, de care n-a vrut, sub nicio formă, să se despartă. Sonja mă înghionteşte din spate, să nu mă opresc.

Din tavanul de lemn al cafenelei, perforat cu nişte ochiuri mari de grilaj, atârnă felinare cu lumină albastră care aşază umbre străvezii pe feţele spectatorilor. O grămadă de oameni necunoscuţi aşezaţi pe la mese. Cu ochii după felinare şi după meseni, m-am împiedicat de picioarele unui gentleman într-un costum elegant, negru, care a întins mâna să mă prindă în cădere.

Sonja îşi înghite un hohot de râs. Eleni mă prinde de braţ şi mă trage după ea.

Îi mulţumesc lui Eleni în şoaptă, cu ochii după sacoul negru care se potriveşte perfect la aerul de businessman al necunoscutului. Un businessman cu o siguranţă de sine incredibilă. Un bărbat care, la un simplu semn din deget, ar putea să aibă un harem întreg de secretare la picioare.

– Nu găsim o masă liberă pe aici, pe undeva? îi şoptesc lui Eleni la ureche.

Îmi face semn că nu şi mă trage mai departe după ea, printre mese. Sonja vine grăbită în urma noastră, tropăind cu tocurile cui în podeaua de gresie lucioasă.

Peste tot, lume.  Mesele sunt acoperite cu tot felul de bunătăţi, multe dintre ele neatinse. Platouri uriaşe cu mezedes şi supă de peşte, mousakale şi dolmadhes împăturite în foi de viţă, de care spectatorii nu îndrăznesc să se atingă, de teamă să nu piardă vreo mişcare de pe scenă. Eleni trage cu coada ochiului spre platouri şi înghite în sec. Sonja mă înghionteşte în spate:

– Ai văzut? mă trage ea de braţ.

Întorc capul în direcţia indicată. Directorul! Garrone. Cu chelia lucind albastră sub felinare, e aşezat la o masă cu nevastă-sa, într-un smoking de gală, sugrumat cu papionul la gât.

Îmi îndes capul între umeri, scuip în sân şi mă îndepărtez rapid de masa la care stă, demn şi chel, domnul „spaima liceului”.

Ne-a apropiat de scenă. Pe ringul înalt şi vechi de lemn, dansatorii se sparg în figuri. Aruncă în felurite direcţii, din ce au: picioare, umeri, capete. Braţele. O femeie se aruncă cu capul înainte. Un bărbat o prinde din zbor, la timp, înainte să se prăbuşească pe marginea scenei, către spectatori. Se adună toţi, puzderie, într-un colţ. Apoi se împrăştie din nou pe scenă. Fac nişte semne pe care nu le înţeleg. E interesant rău de tot baletul ăsta!

Îmi aduce aminte de un spectacol de circ la care am fost odată cu bunica… Îi plăceau spectacolele de circ. Saltimbacii nomazi care se iveau pe străzile din Oia. Cerşetori care pentru doar câţiva euro erau în stare să-ţi danseze o zi întreagă.

Le dădea cozonac şi baclavale şi îi ruga să le povestească pe unde au umblat. Voia să ştie tot. Cum sunt oamenii prin alte locuri. Cum se îmbracă. Ce obiceiuri au. Ce le place…

Asculta poveştile lor şi rămânea adeseori pe gânduri, cu privire aţintită către mare.

„Oamenii ăştia sunt săraci, îmi spunea ea când cerşetorii îşi vedeau de drum. Sunt atât de săraci şi totuşi, sunt mai mult mai bogaţi decât noi. Au colindat toată lumea, au văzut piramidele din Egipt, oraşele din America cu clădirile lor până la cer. Chiar şi Grecia noastră o cunosc ca în palmă! N-au trăit degeaba, ca noi. Ce folos c-avem bani, dacă nu am văzut ce e frumos pe lumea asta?…”

– Vii, Dasha? îmi şopteşte Eleni, neînţelegând de ce m-am oprit în mijlocul drumului.

Mă scutur repede dintre amintiri, îmi iau o mină voioasă şi le şoptesc fetelor:

– Vi-l ghicesc pe Irek ăla cel mai tare în pantaloni! Pregătiţi-vă! Dintre ăia cinci care au intrat pe scenă pun pariu că-i…

– Unul care apare mai târziu, mi-o taie, scurt, Eleni. Irek e Orfeu şi Orfeu nu şi-a făcut apariţia încă! continuă ea, încercând zadarnic să se facă mică în faţa spectatorilor care au început să mârâie în urma noastră.

– Orfeu, daa!… şopteşte Sonja din spate. Cred că a fost un erou super tare, poate chiar vărul lui Hercule! Îţi dai seama, Dasha, unde te-am adus?

Mesenii au început să strige că întârziem prea mult în raza lor vizuală. Virăm la stânga printre mesele pline ochi şi ne încercăm norocul spre laterala îndepărtată a sălii.  Sonja merge dreaptă, demnă, cu cocul ei imens (a cărui construcţie a durat nu mai puţin de două ore jumătate!), înălţat în creştetul capului. Eleni îndesată în salopeta corpolentă, dar cu capul strâns între umerii şi trandafirul verde de la gât aplecat pe piept. Eu cu ochii după specimene interesante şi necunoscute, încercând din greu să evit câteva personaje care ar putea să mă indispună: Aglaia şi Adelpha, babe cu vechime din Oia, vecine de-ale bunicii, pe care am încercat să le evit de la moartea ei.

Muzica susură lin în boxe. Spectacol rusesc pe muzică grecească. Probabil Spanoudakis, în adierea sa melancolico-plângăcioasă care stoarce câteva zâmbete triste şi lacrimi pe la mese.

Eu zic să ne punem şi noi pe bocit, propun eu. Să fim în ton cu muzica! La trei începem. Unu, doi… sunteţi gata?

Sonja îmi face semn să tac şi îmi arată cu degetul o masă liberă lângă fereastră. Ne furişăm fericite către locul cu pricina. Ocolim stâlpii de lemn şi o masă la care stau nişte tineri care locuiesc lângă Sonja şi ne aşezăm, în sfârşit, la masa. O masă liberă pentru noi! Aproape că ne vinem să scoatem un chiot de bucurie că Providenţa a avut atâta grijă şi ne-a păstrat trei scaune libere, unul lângă altul!

După ce ne punem la masă, ne lămurim şi care au fost planurile Providenţei: din locul în care ne-am pus, lângă peretele din partea stângă a sălii, lângă fereastră, nu se vede nimic pe scenă!

Pentru mine în special, care am nimerit, bonus, un scaun cu piciorul şubred, instabil, priveliştea e de-a dreptul imposibilă: abia se vede un colţ de scenă, unde artiştii aterizează din când în când, cam o dată la cinci minute.

Sonja, care stă pe scaunul din dreapta mea, are în faţă un bărbat cu bust falnic, pe lângă care se agită stângă-dreapta, încercând să prindă vreo mişcare de pe scenă. Se apleacă într-o parte şi îşi lungeşte gâtul muuult, ca o girafă, până când cocul ei ridicat piramidal în creştetul capului (de altfel, o coafură perfectă pentru faţa ei ovală) începe să facă victime. La o masă din laterală izbucnesc voci nemulţumite:

– Mai jos capul, domnişoară, să vedem şi noi! Unde te crezi aici? La parada modei?…

Blonda îşi rulează gâtul înapoi cu o faţă acră, nu înainte să se întoarcă şi să le prezinte nemulţumiţilor o grimasă demnă de personajele lui Walt Disney.

Eleni, care stă în stânga mea, e singura care primeşte permis de liberă privire către scenă, prin graţia tinerei domnişoare din faţă. Aceasta şi-a culcat, visătoare, capul pe umărul partenerului său şi visează, probabil, la vreo iubire eternă… Sau la vreun sex reuşit, după spectacol.

Din când în când se ridică în capul oaselor (spre tristeţea lui Eleni), soarbe o gură mare din paharul de masă, apoi cade la loc, în visare.

Mă întorc spre masa din lateral, curioasă să văd cine a îndrăznit s-o interpeleze atât de nemilos pe Sonja. La masă, nişte marinari. Vreo cinci matahale băute zdravăn şi dornice de culturalizare. Pe masa lor, abia dacă mai au loc sticlele de whisky. Noroc că unul dă cu cotul şi dărâmă câteva pe jos, cu nişte zgomote stridente care atrag atenţia şi comentariile spectatorilor.

Un marinar bărbos cu o sirenă tatuată pe piept, în maieu alb, îi strigă chelnerului să mai aducă o sticlă de whisky la masa lor.

Lumea se întoarce spre ei cu un sâsâit iritat. Dar marinarii, impasibili, se apucă să comenteze spectacolul ca nişte adevăraţi critici de artă:

– Ce bună-i aia, bă! Are fustă, parcă n-are deloc! Putea să n-o mai pună, că oricum se vede tot pe sub ea!

– Cred că-i fustă de voal, mă!

– Voal? Ar merge s-o luăm cu noi, pe vas!

– Hă, hă, hă! O punem să danseze sus, pe punte!

– Şi să frece podelele!

– Hă! Hă! Hă!

– Şi cu bărbatul ăla, omul ei, ce facem?

– N-ai văzut ce braţe are? Un braţ de-al lui, cât o parâmă de pe Cireaşa noastră neagră! Îl luăm cu noi, la muncă, pe cireaşă! Şi-l punem să descarce saci în port!

– Iar noi dansăm în jurul lui…

– Balet!

– Hă, hă, hă! rânjesc ei, emanând în jur efluvii de alcool şi de transpiraţie.

Chelnerul îmbrăcat în frac alb, elegant, se apropie de masa lor, se apleacă şi le şopteşte ceva. Se vede mâna lui, îndreptată discret spre ieşire. Se aud protestele marinarilor în surdină, apoi o linişte mormântală coboară la masa cu pricina.

Chelnerul dispare în spatele sălii, după o poartă de lemn care se bălăngăne în urma lui.

Muzica se opreşte brusc şi un ropot de aplauze ţâşneşte din palmele spectatorilor – spectacolul s-a terminat.

– Ce frumos a fost! Mi-a plăcut enorm! Enorm! strigă Eleni, aplaudând de i se înroşesc palmele.

– Şi mie mi-a plăcut… adaugă Sonja. Ca să vezi Orfeu ăla ce puternic a fost! A ridicat-o pe fata aia fără să clipească! Două minute a ţinut-o, am cronometrat pe ceasul meu Fossil cu cristale! Super bărbatul!

De bucurie, înşfacă un pahar de ouzo aşezat de chelner pe masă, ia o gură mare, apoi îşi scoate oglinjoara să verifice dacă i s-a estompat rujul de pe buze.  

– Mi-a plăcut balerina aia roşcată, iubita lui Orfeu! ne anunţă Eleni plină de entuziasm. O cunosc, e o parteneră mai veche a lui Irek! Mara Galeazzi! Au dansat împreună şi cu alte ocazii!

– Despre cine vorbeşti tu acolo? Despre roşcata aia slăbănoasă în costumul ei rupt şi incolor? se miră Sonja. Cum de-au lăsat-o să iasă pe scenă în halul ăla? Nu înţeleg! Mi-ar fi ruşine să ies aşa în public!

– N-ai înţeles, se întristează Eleni. Nu putea fata să se îmbrace în voaluri roz când ştia că moare în actul doi şi ajunge Infern! O rochie cenuşie şi mai ruptă era numai bună pentru rolul ei! Pentru un destin aşa nefericit şi trist!

– Ce poveste complicată… cade proaspăt-blonda pe gânduri.

Eleni tace, nemulţumită de incultura Sonjei şi înghite, pentru consolare, un pumn de alune de pe masă.

Boxele mari, aşezate de o parte şi de alta a scenei, se dezmorţesc brusc. Liniştea de după spectacol e înlocuită cu nişte acorduri de bouzouki. Spectatorii încep să se ridice de la mese şi se îndreaptă către ring ca să facă propriul lor spectacol.

– Plecăm sau rămânem?… mă întreabă Eleni care a epuizat în scurt timp alunele şi se uită cu jind la poarta de lemn de unde chelnerul a apărut cu nişte cupe de îngheţată.

– Eu zic să mergem, spune Sonja.

– Mergem, mergem, aprob eu. Mergem… sus, pe scenă, la dans! Spectacolul s-a încheiat, slavă Cerului, seara noastră abia începe!

Fetele strâmbă din nas. Sonja ar vrea să fumeze, dar nu e voie. Eleni ar vrea să mănânce nişte îngheţată, dar e trecut de ora 20.00. Într-un final, mă însoţesc amândouă agale, către ring. Ne încingem într-o horă de sirtaki cu chiuituri şi comentarii multilingve.

În horă e şi perechea melancolică care a stat în timpul spectacolului în faţa lui Eleni. Ea, visătoare, agăţată de gâtul lui ca o sirenă de catarg. El, înalt, un pic cocoşat, cu un cercel în ureche şi nişte figuri de dans care aduc mai degrabă a hip hop decât a sirtaki. Toată lumea se dă de ceasul morţii să prindă ritmul. Hora se învârte un pas la dreapta, bătut încet în podea, altul la stânga, bătut uşor. Doi paşi în faţă. Apoi ne aplecăm toţii, cu genunchiul îndoit. Şi tot aşa. La stânga şi la dreapta, din ce în ce mai repede, pe măsură ce figurile devin mai complicate şi învârteala mai rapidă.

Mesenii rămaşi la locurile lor ne privesc cu admiraţie.

Hora a luat viteză către dreapta. Înnebuniţi de ritm, oamenii se învârt din ce în ce mai repede, ca într-un carusel care îmi proiectează prin faţa ochilor bucăţi de imagini din sală: cortina portocalie din spatele scenei, o boxă neagră, aşezată pe un scaun, lângă scenă, o masă acoperită cu farfurii goale, un bărbat care stă singur la o masă, cu spatele la spectacolul nostru, indiferent, o serie lungă de mese şi chipuri necunoscute, apoi cealaltă boxă, aşezată lângă scenă şi din nou cortina portocalie care apare în faţa ochilor mei, confirmându-mi că am mai supravieţuit unei tur complet.

Tânărul şi femeia visătoare au cedat şi au ieşit din horă. O dată cu ei se retrag la masă şi Sonja şi Eleni. De umeri mă prinde acum un italian grizonat cu buzele ca nişte ventuze din care ţâşneşte o “porca miseria” la fiecare pas. Italienii ăştia! E plină insula de ei! E transpirat, beat şi ambiţios. Dă cu stângul în dreptul, se împiedică, se ridică, dar nu se lasă. Dacă-i aşa ambiţios şi-n pat, în seara asta poate câştig potul cel mare.

Îl privesc în fugă. Îmi zâmbeşte.

– Sei di Roma?

– Si, si! Di Roma.

Din prima l-am nimerit. Schimbăm câteva impresii în italiană şi semi-engleză, apoi italianul îmi face semn că merge la masa lui şi mă invită să bem ceva împreună. Îi fac semn că merg, imediat ce se termină dansul. Nu pot să las un syrtaki neterminat.

Îmi încleştez braţele în umerii vecinilor de horă şi las picioarelor libertate absolută. Hora se învârte repede, din ce în ce mai repede, fără milă, gata să ne leşine pe toţi acolo, pe ring.

Noroc că muzica se opreşte înainte să-mi dau ultima suflare şi oamenii, obosiţi, se îndreaptă spre mesele lor să-şi împrospăteze puterile cu calamari şi alte înotătoare de prin partea locului.

Mă dau jos de pe ring, ameţită şi mă apuc să scanez mesele scufundate în lumina albastră a felinarelor. Peste tot, chipuri îmbujorate de băutură, platouri cu mâncare, şi vreo doi trei chelneri grăbiţi care se grăbesc care încotro. Italianul nicăieri.

La câteva mese mai încolo, un chelner se ceartă cu un client nemulţumit pentru vreo notă de plată. Chelnerul vrea un meniu, nu găseşte, aşa că pleacă încruntat să caute unul pe la mese.

A găsit meniul undeva mai în spate, la o masă de lângă perete la care stă, cu spatele la oameni, surpriză: italianul meu! Singur, cu cămaşa lui albă. Cu părul grizonat, înveşmântat în nuanţe albăstrii, aplecat deasupra mesei, gânditor. Italianul meu! Singur la masă! Ce surpriză!

  • to be continued …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s