Trecand printr-o usa de flori

În fata mea, pe câmp, e o usa din flori. Flori de musetel împletite într-un dreptunghi fragil, dar compact prin care privirea mea nu poate sa patrunda.
Ici-colo, în împletitura de flori sunt gauri mici, ca niste ochi curiosi prin care încerc sa descifrez ceva de dincolo. Se vede ceva albicios, ca un abur, ca trupul unei fantome obosite care se sprijina de usa.
Usa n-are mâner. As putea, la o adica, sa apuc o ramura de musetel si, în loc s-o miros sau sa-mi fac din ea un ceai terapeutic, s-o trag spre mine. Dar risc ca tulpina sa-mi ramâna, neputincioasa, în mâna. Si eu sa ramân, neputincioasa, în fata usii. Mai bine încerc alt remediu.
Mânerul acestei usi ar putea sa fie gândul…
Apas gândul, tin bine de florile de musetel si trec dincolo.
… Când usa s-a deschis, spicele de grâu din jurul meu s-au cutremurat speriate, ca si cum treieratoarea ar fi venit sa le dea ultimul sarut. Si totusi… pe câmpul asta nu se treiera. Nu se însamânteaza. Pe aici nu calca nimeni, niciodata. Sunt prima care paseste pe acest câmp din imaginatia mea. E primul pas, mic pentru mine, dar mare pentru umanitatea careia nici nu-i pasa…
Usa s-a închis în urma mea, acoperindu-mi umerii cu parfum de musetel.
Dincolo… e pustiu. Cenusiu. Nisip si bolovani cât vezi cu ochii. Noapte adânca si un strop de lumina care nu se stie de unde vine.
La picioarele mele, în nisip e o urmă de picior uriasa, de mai bine de un metru. Autorul unei astfel de capodopere depaseste puterea mea de imaginatie chiar si când sunt capabila sa trec printr-o usa imaginara.
La câtiva pasi mai în fata e o aratare înalta, cu costum alb, sosoni albi, masca alba si o antena incolora la ureche. Înainteaza greoi prin aerul irespirabil. Tine capul aplecat în fata, precaut. În spate are un dispozitiv urias. Într-o mâna, steagul Americii. În cealalta, nimic.
Sub sosonii cu talpa groasa, marime aproximativ 42-44, nisipul scârtâie prelung.
Deodata, în departare se aude un sunet raguşit, înfricosator, de animal care urla la luna. Probabil un lup care a facut rosu în gât.
Aratarea înalta se întoarce spre mine. S-a speriat asa de tare, încât s-a albit la masca.
Vremea e uscata, e întuneric si e frig…
Aratarea ma întreaba, prin semne, „de unde am aparut”. Îmi arata o nava spatiala parcata în apropiere. Lânga nava e o alta aratare. Tot alba, dar mai mica de înaltime. Soarbe dintr-o sticla de Coca-Cola printr-o fanta a mastii.
Ma aplec si desenez în nisip un dreptunghi mare, cât o usa. Dedesupt scriu cu litere de tipar: „Chamomilla”.
Aratarea înalta ma priveste nedumerita. Îi fac semn sa nu-si bata capul, că sunt inofensiva. Si urma aia de un metru nu-i a mea (port 39 la pantofi).
Aratarea scunda paraseste nava si pluteste încet catre noi. Îngenuncheaza la picioarele mele si descifreaza înfundat: „Cham-mo-mi-llaaa”.
„Ti-am… zis… eu! urla ea catre aratarea cea înalta. De ce n-ai baut si tu o Coca Cola? Ceaiul tau ne-a bagat iarasi în bucluc!…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s